Strainul.


Era deja 23:05 și parcul ala murea încet. Era trist, era verde și ud. Era părăsit. Plouase mult ieri...
Era atât de mare...Şi noi suntem mari, am crescut... A mai trecut un an...
Dar n-am venit sa-ți povestesc despre parc și nici despre noi, a fost ceva acolo... Am văzut ceva care a rămas viu în mine din noaptea aia.
Știi băncile alea? Da, alea care asculta mereu poveștile străinilor...
L-am văzut de la depărtare în timp ce mă apropiam de el. Străinul.Om al străzii. Îi distingeam din ce în ce mai bine hainele și ghetele, atât de ponosite și rupte, parul răvășit și expresia prea demna pentru un bătrân atât de singuratic.
Lumina prea slaba a felinarului îl făcea sa stea concentrat asupra unui obiect. Citea.
CITEA...
Trecând pe lângă el și-a ridicat ochii de pe carte și mi-a zâmbit trist.
Ochii lui... Atât de bătrân. Sincer. Părăsit. Ochii lui erau fericiți... am văzut asta. Sunt sigură.
Ochii lui mi-au spus o poveste de viață într-o clipă. Toata ființa lui urla de suferință umana și fericire divină. Dezolant...
Am zâmbit și eu...
Mă ucidea imaginea aia, am vrut sa-mi întorc capul, sa-mi reiau drumul dar privirea mi-a căzut peste literele mari incrustate adânc în coperta carții.
"Dostoievski".
Acea ființa a dărâmat orice zid pe care mi-l creasem, orice principiu. El era OM.
Mi-am plecat capul și am plecat...


Un străin de pe o banca trista și-a scris cu priviri povestea în mine...

5 comentarii:

Emma spunea...

Imi place mult cum ai incheiat.
Frumoasa postare :)

Pitar spunea...

:)esti GENIALAAA
:*

Delilah spunea...

ar trebui sa mai descrii persoane. portrete. ai fi foarte buna :)
ai surprins f bine aspectele, chiar imi place

alinaaa96 spunea...

Frumos :X

Ghost spunea...

"A mai trecut un an..."